Cassis

Ploaia asta calda imi aduce aminte de tine.

Pentru ca ea cade atat de puternic, fara sa poata sa se opreasca, la fel ca mine.

Se zice ca oamenii tristi, zambesc cel mai frumos.

Oamenii singuri sunt cei mai buni la suflet.

Oamenii cei mai raniti sunt cei mai intelepti.

Si toate astea pentru ca nu vor sa vada pe nimeni altcineva ca sufera la fel cum o fac ei.

E obsesia mea.

Daca mi-as prinde viata in fotografii, oare cum ar arata?

Uneori ma gandesc ca poate am fost facuta in asa fel incat sa fiu singura mereu.

Si apoi imi zic "nu renunta pana la final." 

Imi place sa ma mint ca asta ma ajuta intr-o oarecare masura.

Se zice si ca oamenii care nu dorm confunda realitatea cu visele.

Poate e adevarat.

Mi-ar placea ca visele mele sa fie viata reala.

Nici nu-ti poti da seama cat de trista si nefericita sunt.

Fiecare zi e la fel.

Aceasi oameni.

Aceasi rutina.

Si urasc cum sunt lucrurile acum.

Eram atat de fericita...

Dar acum, nu mai sunt.

Nici macar un pic.

Si nimeni nu stie asta.

Am realizat ca toate semnele pe care le am nu vreau sa dispara.

Si acum mai tin minte cand, de ce, si cum le-am facut pe fiecare in parte.

Si nu regret nimic.

Nu am nevoie nici de cafea, nici de tigari, nici de tine, nici de mine, sau de oricine altcineva acum.

Am nevoie de un suflet.

Inca il mai caut.

Mai ti minte?

Da...s-a intamplat acum prea mult timp, poate ca ai si uitat.

Nu e ca si cum chiar ar fi contat.

Stiu ca esti perfect.

Perfect pentru cine te merita.

Stiu ca sunt perfecta.

Perfect de imperfecta.

Sunt o antiteza a tot ce exista si s-a uitat undeva intre niste pagini albe patate de sange, scrum, si poate putin alcool dintr-o sticla de tutun.

Am jurat ca sufletul tau e divin.

Nu ma crezi.

Nu ma cred.

Am crezut ca daca ma inec in alcool si tutun totul va fi in regula, va reveni la normal.

Ce-i aia plaja?

Sau sarut...?

Ochii mei ii vad pe ai tai.

Dar nu sunt ai tai.

Sunt ai persoanei care ai fost.

Mereu mi-am imaginat ca o sa am o viata de nimic.

Pe zi ce trece inca mai cred asta.

As ingheta timpul.

Imi lipsesc momentele de inconstienta si de nepasare, pe care le tot aveam, imi lipsesc oamenii care au contat, imi lipsesc amintiri, imi lipsesc momente.

As vrea sa le rup de pe cerul inimii mele. Stiu de cate ori am incercat.

Am simtit o respiratie cu subinteles, care m-a lasat sa ma inec in nostalgie.
Inca imi mai caut sufletul, incercand sa omor timpul in timp ce scriu o carte care nu s-a scris niciodata.
Sufletele pereche au murit intr-o noaptea care ti-a cantat la fereastra un cantec de la marginea tristetii.
Nu poti citi printre randuri.
Nu ai nici de ce.
Nu ai nici ce.
"Scriu numele tau intre stele.Numele pe care tu trebuia sa il ai de la inceput.Numele care este totul meu.Totul meu personal."
Nu o sa uit cand mi-ai zis asta si ca inca imi lipsesti.
Ne chinuiam impreuna cu muzica pe care o ascultam, mai mult pentru ca era un fel de instrument de tortura, nu neaparat pentru ca noi aveam chef de muzica trista, sau care sa transmita ceva.
Oamenii sinceri si naivi sunt singurii care nu o sa cunoasca fericirea...

Apus

Plangeai cand ai aflat ca eu am murit in pieptul tau, imediat dupa ce ti-am scris numele in cerul care mi-a fost intotdeauna  cel mai bun refugiu.

Timpul m-a uitat.

"Am stiut atat de multe lucruri despre tine, dar niciodata nu am stiut ca sunt doar niste minciuni."

M-am ascuns dupa persoaneje din mintea mea, care puse impreuna m-au descris perfect intotdeauna.

Atat de perfect ca nu voiam sa recunosc nimic, tocmai pentru ca stiam ca asa e, ca asa sunt eu, de fapt.

Prefer sa simt orice altceva, in afara de durere...

Se apre ca pana si eu imi doresc ranile alea, doar ca sa pot sa rad de mine, ca sunt atat de slaba.

Nimeni nu poate intoarce timpul...

Am realizat ca urasc tot.

Am realizat ca mi-am intors spatele catre mine insumi.

Intr-o zi suntem cu totii capabili sa zambim.

Daca prin tot ce fac eu am reusit sa fac un om cel putin sa zambeasca, mi-am indeplinit toate dorintele.

Am pictat cerul, ca sa uit ce culoare are.

Am realizat ca nu am de ce sa nu ma uit cu atat de mult dezgust in jurul meu.

Ca personajele mintii mele daca ar fi reale, ar putea omora toata planetam pentru ca sunt mult mai instabile si psihic si emotional, decat vreau eu sa cred ca sunt de fapt.

Poate ca daca as fi fost si eu mai stabila impreuna cu ele as fi fost mai fericita.

Sau poate ca nu stiu sa ma bucur ca sunt asa.

A trecut mult timp de cand m-am obisnuit cu starea asta, dar cred ca inca mai pot sa zambesc, si nu doar din cauza faptului ca sunt atat de cretina.

Asta e inceputul.

O inima de aur care sa opreasca  tristetea...

Show time

Uneori am impresia ca sunt cea mai superba creatura de pe planeta asta. Ca sunt o fiinta minunata.
Ma consoleaza in nopti gri si fara sfarsit gandul ca lumea asta este atat de imputita, diforma si imbecila, incat oricat de adanc m-as afunda in mizerie, si oricat as slabi stransoarea si as ceda iubirii mele , vrajitoarea neagra care imi smulge carnea, imi sangereaza organele si imi ucide incet, perfid si cu precizie neuronii, voi fi oricum, intotdeauna cand imi voi aduce aminte sau cand imi voi privi reflexia in oglinda sau in apa, cea mai minunata fiinta care a existat vreodata pe pamant.
Vreau sa impietresc clipa de acum. Singura, uitata, si fericita. Sa retin mirosul de acum, un miros greu de descris in cuvinte, dar care imi strabate corpul provocandu-mi mii de senzatii, care imi arde gatul ca o palinca de tara, imi intra adanc in nas asemenea amfetaminei cu miros amarui acrisor, imi umple minte de sute si sute de ganduri, care de care mai volatile, mai efemere. Toate se sparg in cioburi, toate dispar in miile de secunde, imi ramane doar scheletul lor descarnat. Efemeritatea mi se pare, din nou, una dintre cele mai minunate chestii daruite-de nimeni-trecatorilor de o clipa de aici. Vreau sa retin senzatia de cadere usoara, libertatea de a-nu pasa catusi de putin de viitor si de oameni. Singura pe lume, si infiorator de fericita, ca un demon.
Asta spun azi, cand sunt total indiferenta-daca pot spune asa, caci nebunia este prezenta si in cel mai neinsemnat gand al meu, ma poarta intr-o lume in care termeni precum real si imaginar, fals si adevarat, capata o semnificatie cu totul diferita-si am oarece motive sa cred ca nu ma insel.
Probabil ca viata mea in momentul de fata are toate atributele pentru a fi detestata. Pentru mine, a-mi analiza viata este o chestie imposibila si falsa. Nu ma pot vedea prin ochii altora. Nu am criterii, dar am principii, traiesc doar pentru placerea de moment, pentru frumusete, iubire, ura, razbunare si pentru a desfide legile universului pe care toti le urmeaza orbi.
Viata mea se schimba insa, chiar in momentul asta in care vorbesc despre ea deja e altceva, deja tot ceea ce am spus nu mai este decat partial valabil. Trec din camera in camera, din cochilie in cochilie, las ceva din mine peste tot, pielea mi se descuameaza si devin din ce in ce mai usoara dar, poate, si din ce in ce mai adevarata.
Traiesc asa cum au facut-o si altii inaintea mea, si pentru ca sa demonstrez ca nu exita dumnezeu, pentru ca daca ar exista, nu ar putea permite o existenta ca a mea pe pamant, o sfidare de fiecare clipa, un scuipat pe care i-l arunc in sus cu fiecare gest. Daca dumnezeu ar exista, m-ar ucide. Nu m-ar lasa sa trec prin lume si sa demonizez fiinte pe care el le-a creat cu cele mai bune intentii.
La fel de sigur este ca nu imi pot privi  viata din afara si ma bucur ca inca este asa, ca desi am citit atatea carti inca nu am ajuns in faza in care teoretizez si cele mai profunde lucruri, propria-mi existenta. Ma bucur ca macar acum sunt inauntru, lipsita de perspectiva asupra mea, ce-i drept, dar ca inca pot sa mai simt lucrurile care ma ranesc si ma razbun ranindu-le de moarte, la randul meu.
Daca as avea posibilitatea de a schimba lumea si de a o salva, nu as face-o. As da foc cu voluptate universului, asa cum dai foc unui carton, pentru ca zi de zi m-a sedus si dezamagit cu brutalitate






PS: Aceeasi postare este si pe Am amintiri din prezent pentru cine nu a inteles ca sunt pe ambele bloguri tot eu

Pot sa innebunes de tot?

Ploaie de lamentatii..

Ingroapa-mi numele, dar asigura-te ca imi arunci sufletul undeva mult prea departe de mine.

Sa fiu singura cu mintea mea nu e un lucru chiar atat de bun..

Las un simplu "Adio!" si ma inec in nebunia linistii de intuneric.

Muzica de sinucidere care rasuna din raceala unor pereti anonimi.

O minte plina de cuvinte care dor, gene si buze negre.

Scriu cu un cutin pe piele, ca un fel de usurare pentru gura care nu are minciuni.

Pentru un viitor care nu a fost dorit, iti doresc tie acea zi..

Un  moment pentru o viata de om..

Greselile mele danseaza intr-o gradina in miniatura a minciunii.

Iti doresc tot binele, numai daca imparti acest iad..

Iar vine ploaia...de data asta o sa cada din stele nascute din durerea oamenilor care stiu ce inseamna sa piarda.

Port durere, melancolie, tristete si slabiciune.

Chiar daca raiul e plin de namol, devine perfect daca suntem in el.

Capitolul 3

                                              Nici macar o lacrima










Am un personaj care pare sa se contrazica singur , stiu , dar asa suntem cu totii în anumite momente , nu zic mereu . Cu totii avem momentele noastre în care ne contrazicem singuri , fie ca recunoastem sau nu .
-O sa înnebunesc ! Poate ca am înnebunit deja , astazi , acum . Oare exista Dumnezeu ? Dumnezeu exista , sau poate nu exista. Dar eu exist !
Statea si se contrazicea singura , în timp ce fuma un Pall Mall , pe la filtru rupt si îi cadeau lacrimi pe chip. Brusc , usa de la intrare se deschide si intra cea mai buna prietena a ei , cea cu care împartea ,înca, un apartament cu doua camere. Mereu a avut încredere în ea , i-a zis tot , nu a ascuns nimic , mai ales când discutau . Prietena ei este mai matura si mai inteligenta decât ar parea prima data.
-Te va distruge viata orasului mort , pustiu de suflete . Vei uita de cartile frumoase pe care înca le mai citesti... O sa lacrimezi , sau vei plânge , o toamna întreaga. Toamna cheama atât de  multe amintiri , mai multe decât ai putea tu sa-ti dai seama.... aude timid de la o voce calma si ironica în acelasi timp.
-Viata orasului  m-a distrus deja.
Se ridica si se duce in bucatarie  , împreuna cu prietena ei (sa-i zicem M deocamdata , numele i-l spun mai târziu ) . Stateau amândoua la masa extrem de mica si se uitau pierdute pe geam.
- Din fata geamului iubesti mereu ploaia , soarele , zapada , vântul...
Discutii lungi , terminate  cu lacrimi sau râsete , sau întrebari adresate catre necunoscut , întrebari care aveau ca raspun decât alte întrebari . Destainuiri  tinute deocamdata pentru sine. Amândoua erau confuze , poate una mai mult decât cealalta , dar amândoua duceau o lupta cu sine.
-Daca te complici prea mult pierzi timpul degeaba . Nu mai vreau sa stau . Vreau sa plec în lume . Vreau sa fiu la fel de nebuna ca Dante  sau Minos ! Instinctele mele mereu m-au dezamagit. Stiu sa pierd timpul ? Stii sa pierzi timpul ?  Daca apuc ziua de mâine , deja intru în viitor.
M. se uita la ea cu privirea pierduta. Aveam momentele ei în care zicea cuvinte profunde , iar atunci când zicea asa ceva , te punea pe gânduri. Mereu a reusit sa puna lumea pe gânduri , mult mai usor ca restul . Nu are nevoie de teorii complicate , doar de chestii logice  , sau care sa i se para ei logice  . Întotdeauna avea momente ca astea , exact când nu se mai astepta nimeni  si tocmai din motivul asta se considera o pierzatoare.
-Prima regula : nicio lacrima nu va mai curge !
- Ar fi ceva daca de regula asta te-ai si tine , sincer...
-Stiu....data trecuta am încalcat-o fara retineri.
-Da , dar nu ai regretat absolut deloc.
-Si nici acum nu o fac ... M-am îndragostit de el , dar nu regret absolut deloc nimic . Acum îl am , si nu am sa-i dau drumul nici daca ma implora în genunchi. Au trecut doi ani si n-a murit niciunul dintre noi , dar parca am murit multi.
Amintiri are multe , poate prea multe . Le considera  ca fiind  o dovada a timpului pierdut  si nimic mai mult . Nu putea sa-i lipseasca nici macar un detaliu amarât  din toate amintirile. "De ce sa pastrez amintirile ? " se întreba uneori. Fiecare noapte  sura de noiembrie o facea  sa-si aduca aminte  de lucruri pe care a tot încercat sa le uite. Ani la rând s-a chinuit sa uite de amintiri si sentimente , ani la rând a încercat ba sa se schimbe , ba sa se cunoasca , ba sa nu se mai urasca atât de mult , sau sa se accepte pur si simplu. Multe luni a stat în casa pentru ca nu a vrut sa mai întâlneasca pe nimeni , nu lasa pe nimeni sa-i vada ochii. Muncea în camera , terifiata de ceea ce lumea crede despre ea  si de ce i se tot cere de la cei din jurul ei .  A decoperit atunci ca întunericul te ajuta sa întlegi lucruri pe care , în mod normal , nu le-ai întelege nici într-o mie de ani.
Trupul ei era purtat peste tot de greutatea altora , a caror greutate  nici nu stia ca a luat-o cu ea. Suflet întesat cu mii , sau chiar milioane de alte suflete. Deja nu mai stia care suflet e al ei .  Sufletul ei adevarat s-a  înstrainat singur de ea.
În anumite momente ar da orice pentru o arma cu doar un glont în încarcator . Un glont. Stie unde ar da si nu ar avea nimic 
împotriva cu lucrul asta. Absolut nimic. Ar da un glont în inima si atât. Poate ca nu asa se rezolva o problema- de fapt , cu siguranta nu asa se rezolva ceva, orice - , dar asa ar rezolva ea orice . A mai avut o încercare si nu a reusit sa faca nimic  , si asta doar pentru ca nu a avut niciun glont la îndemâna. 
Îsi ia , cu multa gratie , un Pall Mall mentolat din pachet si-l aprinde  la aragaz. Bricheta nu o mai gasea . Se aseaza  jos , între canapea li fotoliu si fumeaza. Îsi aduce aminte de perioada în care statea exact la fel acasa, când parintii ei se certau , când nu plecase înca de acasa. Multi au admirat-o  ca a avut curajul sa faca lucrul asta , sa plece de acasa cum a împlinit 18 ani . dar nimeni nu a întelesc cât de greu i-o fost .
"Adio mama , adio tata ! E ultima data când ma mai vedeti si ultima data când va mai zic asa ceva. Nu o sa ma mai vedeti niciodata . " Astea au fost ultimele ei cuvinte , înainte de a pleca de acasa . Nu a cautat-o  nimeni , dar si daca o cautau nu o interesa. A lasat anii agitati  de adolescenta în urma. Adolescenta marcata de miopie si dependente idioate , lovita cu nebunie sau neputinta , terminata în plâns chinuit în mijlocul noptii , pe care nu l-a auzit sau banuit nimeni . Si-a facut atât de multe promisiuni , dar nu a respectat decât o mica parte din ele . A promis multe , si-a pus sau a pus extrem de multe reguli , doar ca sa le încalce .
- Nicio lacrima nu va mai curge.... La dracu ! Pe cine dracu mint ? 

Fara nici un fel de gratie

Intr-o zi o sa trec peste durere.

Poate atunci o sa mai si zambesc.

Superficial, dar profund.

"Noapte buna, pentru ca in noaptea asta nu o sa poti sa adormi !"

Asta imi rasuna in cap, de cel putin 2-3 ore..

Simt comfort de la o voce pe care speram sa nu mai o aud.

Daca totul e vindecat, pot sa zambesc?

Mi-e frica sa mai fiu dezamagita.

Oamenii care nu au nici macar o zi de maine au murit de mult.

Vreau sa inec niste cuvinte ce au fost rostite ca o soapta.

Nimeni nu e plin de singuratate sau tacere de mormant.

De data asta mi-a fost frica sa ma intalnesc.

Impreuna cu niste cuvinte din vis, o sa inec seductie in pielea ta.

Pana in momentul cand inima nu va mai fi nimic, decat catifea.

Sa nu te duci spre Rai..

E fictiv.

Acei ipocriti au omorat orice urma de umanitate si stabilitate mentala.

Propria mea inima o sa ma omoare intr-o zi...

Da, inca nu gasesc care e motivul existentei mele.Tocmai de aia imi tot caut motivul in taieturile din corp.

Intr-o zi, acel ecou o sa imi fie taiat pe inima.

Intuneric transparent care nu poate fi atins cu mainile.Acea mana mica era atat de frumoasa si  pura...

Minciunile tale sunt sterse de ploaie.

Un zambet marcat de o ezitare de nedescris.

Pasii sunt atat de eleganti, incat au disparut.

Incapabila sa...

Niciodata nu o sa mai...

Ingroapa-mi numele undeva in note si acorduri de chitara.

Amintirile s-au topit..pana nu a mai ramas nimic.

Educatie a mortii.

Lacrimi mi se scurg din amintiri...