Pot sa innebunes de tot?

Ploaie de lamentatii..

Ingroapa-mi numele, dar asigura-te ca imi arunci sufletul undeva mult prea departe de mine.

Sa fiu singura cu mintea mea nu e un lucru chiar atat de bun..

Las un simplu "Adio!" si ma inec in nebunia linistii de intuneric.

Muzica de sinucidere care rasuna din raceala unor pereti anonimi.

O minte plina de cuvinte care dor, gene si buze negre.

Scriu cu un cutin pe piele, ca un fel de usurare pentru gura care nu are minciuni.

Pentru un viitor care nu a fost dorit, iti doresc tie acea zi..

Un  moment pentru o viata de om..

Greselile mele danseaza intr-o gradina in miniatura a minciunii.

Iti doresc tot binele, numai daca imparti acest iad..

Iar vine ploaia...de data asta o sa cada din stele nascute din durerea oamenilor care stiu ce inseamna sa piarda.

Port durere, melancolie, tristete si slabiciune.

Chiar daca raiul e plin de namol, devine perfect daca suntem in el.

Capitolul 3

                                              Nici macar o lacrima










Am un personaj care pare sa se contrazica singur , stiu , dar asa suntem cu totii în anumite momente , nu zic mereu . Cu totii avem momentele noastre în care ne contrazicem singuri , fie ca recunoastem sau nu .
-O sa înnebunesc ! Poate ca am înnebunit deja , astazi , acum . Oare exista Dumnezeu ? Dumnezeu exista , sau poate nu exista. Dar eu exist !
Statea si se contrazicea singura , în timp ce fuma un Pall Mall , pe la filtru rupt si îi cadeau lacrimi pe chip. Brusc , usa de la intrare se deschide si intra cea mai buna prietena a ei , cea cu care împartea ,înca, un apartament cu doua camere. Mereu a avut încredere în ea , i-a zis tot , nu a ascuns nimic , mai ales când discutau . Prietena ei este mai matura si mai inteligenta decât ar parea prima data.
-Te va distruge viata orasului mort , pustiu de suflete . Vei uita de cartile frumoase pe care înca le mai citesti... O sa lacrimezi , sau vei plânge , o toamna întreaga. Toamna cheama atât de  multe amintiri , mai multe decât ai putea tu sa-ti dai seama.... aude timid de la o voce calma si ironica în acelasi timp.
-Viata orasului  m-a distrus deja.
Se ridica si se duce in bucatarie  , împreuna cu prietena ei (sa-i zicem M deocamdata , numele i-l spun mai târziu ) . Stateau amândoua la masa extrem de mica si se uitau pierdute pe geam.
- Din fata geamului iubesti mereu ploaia , soarele , zapada , vântul...
Discutii lungi , terminate  cu lacrimi sau râsete , sau întrebari adresate catre necunoscut , întrebari care aveau ca raspun decât alte întrebari . Destainuiri  tinute deocamdata pentru sine. Amândoua erau confuze , poate una mai mult decât cealalta , dar amândoua duceau o lupta cu sine.
-Daca te complici prea mult pierzi timpul degeaba . Nu mai vreau sa stau . Vreau sa plec în lume . Vreau sa fiu la fel de nebuna ca Dante  sau Minos ! Instinctele mele mereu m-au dezamagit. Stiu sa pierd timpul ? Stii sa pierzi timpul ?  Daca apuc ziua de mâine , deja intru în viitor.
M. se uita la ea cu privirea pierduta. Aveam momentele ei în care zicea cuvinte profunde , iar atunci când zicea asa ceva , te punea pe gânduri. Mereu a reusit sa puna lumea pe gânduri , mult mai usor ca restul . Nu are nevoie de teorii complicate , doar de chestii logice  , sau care sa i se para ei logice  . Întotdeauna avea momente ca astea , exact când nu se mai astepta nimeni  si tocmai din motivul asta se considera o pierzatoare.
-Prima regula : nicio lacrima nu va mai curge !
- Ar fi ceva daca de regula asta te-ai si tine , sincer...
-Stiu....data trecuta am încalcat-o fara retineri.
-Da , dar nu ai regretat absolut deloc.
-Si nici acum nu o fac ... M-am îndragostit de el , dar nu regret absolut deloc nimic . Acum îl am , si nu am sa-i dau drumul nici daca ma implora în genunchi. Au trecut doi ani si n-a murit niciunul dintre noi , dar parca am murit multi.
Amintiri are multe , poate prea multe . Le considera  ca fiind  o dovada a timpului pierdut  si nimic mai mult . Nu putea sa-i lipseasca nici macar un detaliu amarât  din toate amintirile. "De ce sa pastrez amintirile ? " se întreba uneori. Fiecare noapte  sura de noiembrie o facea  sa-si aduca aminte  de lucruri pe care a tot încercat sa le uite. Ani la rând s-a chinuit sa uite de amintiri si sentimente , ani la rând a încercat ba sa se schimbe , ba sa se cunoasca , ba sa nu se mai urasca atât de mult , sau sa se accepte pur si simplu. Multe luni a stat în casa pentru ca nu a vrut sa mai întâlneasca pe nimeni , nu lasa pe nimeni sa-i vada ochii. Muncea în camera , terifiata de ceea ce lumea crede despre ea  si de ce i se tot cere de la cei din jurul ei .  A decoperit atunci ca întunericul te ajuta sa întlegi lucruri pe care , în mod normal , nu le-ai întelege nici într-o mie de ani.
Trupul ei era purtat peste tot de greutatea altora , a caror greutate  nici nu stia ca a luat-o cu ea. Suflet întesat cu mii , sau chiar milioane de alte suflete. Deja nu mai stia care suflet e al ei .  Sufletul ei adevarat s-a  înstrainat singur de ea.
În anumite momente ar da orice pentru o arma cu doar un glont în încarcator . Un glont. Stie unde ar da si nu ar avea nimic 
împotriva cu lucrul asta. Absolut nimic. Ar da un glont în inima si atât. Poate ca nu asa se rezolva o problema- de fapt , cu siguranta nu asa se rezolva ceva, orice - , dar asa ar rezolva ea orice . A mai avut o încercare si nu a reusit sa faca nimic  , si asta doar pentru ca nu a avut niciun glont la îndemâna. 
Îsi ia , cu multa gratie , un Pall Mall mentolat din pachet si-l aprinde  la aragaz. Bricheta nu o mai gasea . Se aseaza  jos , între canapea li fotoliu si fumeaza. Îsi aduce aminte de perioada în care statea exact la fel acasa, când parintii ei se certau , când nu plecase înca de acasa. Multi au admirat-o  ca a avut curajul sa faca lucrul asta , sa plece de acasa cum a împlinit 18 ani . dar nimeni nu a întelesc cât de greu i-o fost .
"Adio mama , adio tata ! E ultima data când ma mai vedeti si ultima data când va mai zic asa ceva. Nu o sa ma mai vedeti niciodata . " Astea au fost ultimele ei cuvinte , înainte de a pleca de acasa . Nu a cautat-o  nimeni , dar si daca o cautau nu o interesa. A lasat anii agitati  de adolescenta în urma. Adolescenta marcata de miopie si dependente idioate , lovita cu nebunie sau neputinta , terminata în plâns chinuit în mijlocul noptii , pe care nu l-a auzit sau banuit nimeni . Si-a facut atât de multe promisiuni , dar nu a respectat decât o mica parte din ele . A promis multe , si-a pus sau a pus extrem de multe reguli , doar ca sa le încalce .
- Nicio lacrima nu va mai curge.... La dracu ! Pe cine dracu mint ? 

Fara nici un fel de gratie

Intr-o zi o sa trec peste durere.

Poate atunci o sa mai si zambesc.

Superficial, dar profund.

"Noapte buna, pentru ca in noaptea asta nu o sa poti sa adormi !"

Asta imi rasuna in cap, de cel putin 2-3 ore..

Simt comfort de la o voce pe care speram sa nu mai o aud.

Daca totul e vindecat, pot sa zambesc?

Mi-e frica sa mai fiu dezamagita.

Oamenii care nu au nici macar o zi de maine au murit de mult.

Vreau sa inec niste cuvinte ce au fost rostite ca o soapta.

Nimeni nu e plin de singuratate sau tacere de mormant.

De data asta mi-a fost frica sa ma intalnesc.

Impreuna cu niste cuvinte din vis, o sa inec seductie in pielea ta.

Pana in momentul cand inima nu va mai fi nimic, decat catifea.

Sa nu te duci spre Rai..

E fictiv.

Acei ipocriti au omorat orice urma de umanitate si stabilitate mentala.

Propria mea inima o sa ma omoare intr-o zi...

Da, inca nu gasesc care e motivul existentei mele.Tocmai de aia imi tot caut motivul in taieturile din corp.

Intr-o zi, acel ecou o sa imi fie taiat pe inima.

Intuneric transparent care nu poate fi atins cu mainile.Acea mana mica era atat de frumoasa si  pura...

Minciunile tale sunt sterse de ploaie.

Un zambet marcat de o ezitare de nedescris.

Pasii sunt atat de eleganti, incat au disparut.

Incapabila sa...

Niciodata nu o sa mai...

Ingroapa-mi numele undeva in note si acorduri de chitara.

Amintirile s-au topit..pana nu a mai ramas nimic.

Educatie a mortii.

Lacrimi mi se scurg din amintiri...