Apus

Plangeai cand ai aflat ca eu am murit in pieptul tau, imediat dupa ce ti-am scris numele in cerul care mi-a fost intotdeauna  cel mai bun refugiu.

Timpul m-a uitat.

"Am stiut atat de multe lucruri despre tine, dar niciodata nu am stiut ca sunt doar niste minciuni."

M-am ascuns dupa persoaneje din mintea mea, care puse impreuna m-au descris perfect intotdeauna.

Atat de perfect ca nu voiam sa recunosc nimic, tocmai pentru ca stiam ca asa e, ca asa sunt eu, de fapt.

Prefer sa simt orice altceva, in afara de durere...

Se apre ca pana si eu imi doresc ranile alea, doar ca sa pot sa rad de mine, ca sunt atat de slaba.

Nimeni nu poate intoarce timpul...

Am realizat ca urasc tot.

Am realizat ca mi-am intors spatele catre mine insumi.

Intr-o zi suntem cu totii capabili sa zambim.

Daca prin tot ce fac eu am reusit sa fac un om cel putin sa zambeasca, mi-am indeplinit toate dorintele.

Am pictat cerul, ca sa uit ce culoare are.

Am realizat ca nu am de ce sa nu ma uit cu atat de mult dezgust in jurul meu.

Ca personajele mintii mele daca ar fi reale, ar putea omora toata planetam pentru ca sunt mult mai instabile si psihic si emotional, decat vreau eu sa cred ca sunt de fapt.

Poate ca daca as fi fost si eu mai stabila impreuna cu ele as fi fost mai fericita.

Sau poate ca nu stiu sa ma bucur ca sunt asa.

A trecut mult timp de cand m-am obisnuit cu starea asta, dar cred ca inca mai pot sa zambesc, si nu doar din cauza faptului ca sunt atat de cretina.

Asta e inceputul.

O inima de aur care sa opreasca  tristetea...

Show time

Uneori am impresia ca sunt cea mai superba creatura de pe planeta asta. Ca sunt o fiinta minunata.
Ma consoleaza in nopti gri si fara sfarsit gandul ca lumea asta este atat de imputita, diforma si imbecila, incat oricat de adanc m-as afunda in mizerie, si oricat as slabi stransoarea si as ceda iubirii mele , vrajitoarea neagra care imi smulge carnea, imi sangereaza organele si imi ucide incet, perfid si cu precizie neuronii, voi fi oricum, intotdeauna cand imi voi aduce aminte sau cand imi voi privi reflexia in oglinda sau in apa, cea mai minunata fiinta care a existat vreodata pe pamant.
Vreau sa impietresc clipa de acum. Singura, uitata, si fericita. Sa retin mirosul de acum, un miros greu de descris in cuvinte, dar care imi strabate corpul provocandu-mi mii de senzatii, care imi arde gatul ca o palinca de tara, imi intra adanc in nas asemenea amfetaminei cu miros amarui acrisor, imi umple minte de sute si sute de ganduri, care de care mai volatile, mai efemere. Toate se sparg in cioburi, toate dispar in miile de secunde, imi ramane doar scheletul lor descarnat. Efemeritatea mi se pare, din nou, una dintre cele mai minunate chestii daruite-de nimeni-trecatorilor de o clipa de aici. Vreau sa retin senzatia de cadere usoara, libertatea de a-nu pasa catusi de putin de viitor si de oameni. Singura pe lume, si infiorator de fericita, ca un demon.
Asta spun azi, cand sunt total indiferenta-daca pot spune asa, caci nebunia este prezenta si in cel mai neinsemnat gand al meu, ma poarta intr-o lume in care termeni precum real si imaginar, fals si adevarat, capata o semnificatie cu totul diferita-si am oarece motive sa cred ca nu ma insel.
Probabil ca viata mea in momentul de fata are toate atributele pentru a fi detestata. Pentru mine, a-mi analiza viata este o chestie imposibila si falsa. Nu ma pot vedea prin ochii altora. Nu am criterii, dar am principii, traiesc doar pentru placerea de moment, pentru frumusete, iubire, ura, razbunare si pentru a desfide legile universului pe care toti le urmeaza orbi.
Viata mea se schimba insa, chiar in momentul asta in care vorbesc despre ea deja e altceva, deja tot ceea ce am spus nu mai este decat partial valabil. Trec din camera in camera, din cochilie in cochilie, las ceva din mine peste tot, pielea mi se descuameaza si devin din ce in ce mai usoara dar, poate, si din ce in ce mai adevarata.
Traiesc asa cum au facut-o si altii inaintea mea, si pentru ca sa demonstrez ca nu exita dumnezeu, pentru ca daca ar exista, nu ar putea permite o existenta ca a mea pe pamant, o sfidare de fiecare clipa, un scuipat pe care i-l arunc in sus cu fiecare gest. Daca dumnezeu ar exista, m-ar ucide. Nu m-ar lasa sa trec prin lume si sa demonizez fiinte pe care el le-a creat cu cele mai bune intentii.
La fel de sigur este ca nu imi pot privi  viata din afara si ma bucur ca inca este asa, ca desi am citit atatea carti inca nu am ajuns in faza in care teoretizez si cele mai profunde lucruri, propria-mi existenta. Ma bucur ca macar acum sunt inauntru, lipsita de perspectiva asupra mea, ce-i drept, dar ca inca pot sa mai simt lucrurile care ma ranesc si ma razbun ranindu-le de moarte, la randul meu.
Daca as avea posibilitatea de a schimba lumea si de a o salva, nu as face-o. As da foc cu voluptate universului, asa cum dai foc unui carton, pentru ca zi de zi m-a sedus si dezamagit cu brutalitate






PS: Aceeasi postare este si pe Am amintiri din prezent pentru cine nu a inteles ca sunt pe ambele bloguri tot eu