Apus

Plangeai cand ai aflat ca eu am murit in pieptul tau, imediat dupa ce ti-am scris numele in cerul care mi-a fost intotdeauna  cel mai bun refugiu.

Timpul m-a uitat.

"Am stiut atat de multe lucruri despre tine, dar niciodata nu am stiut ca sunt doar niste minciuni."

M-am ascuns dupa persoaneje din mintea mea, care puse impreuna m-au descris perfect intotdeauna.

Atat de perfect ca nu voiam sa recunosc nimic, tocmai pentru ca stiam ca asa e, ca asa sunt eu, de fapt.

Prefer sa simt orice altceva, in afara de durere...

Se apre ca pana si eu imi doresc ranile alea, doar ca sa pot sa rad de mine, ca sunt atat de slaba.

Nimeni nu poate intoarce timpul...

Am realizat ca urasc tot.

Am realizat ca mi-am intors spatele catre mine insumi.

Intr-o zi suntem cu totii capabili sa zambim.

Daca prin tot ce fac eu am reusit sa fac un om cel putin sa zambeasca, mi-am indeplinit toate dorintele.

Am pictat cerul, ca sa uit ce culoare are.

Am realizat ca nu am de ce sa nu ma uit cu atat de mult dezgust in jurul meu.

Ca personajele mintii mele daca ar fi reale, ar putea omora toata planetam pentru ca sunt mult mai instabile si psihic si emotional, decat vreau eu sa cred ca sunt de fapt.

Poate ca daca as fi fost si eu mai stabila impreuna cu ele as fi fost mai fericita.

Sau poate ca nu stiu sa ma bucur ca sunt asa.

A trecut mult timp de cand m-am obisnuit cu starea asta, dar cred ca inca mai pot sa zambesc, si nu doar din cauza faptului ca sunt atat de cretina.

Asta e inceputul.

O inima de aur care sa opreasca  tristetea...