Pentru tine

Da, încă mai poţi să spui că trăieşti, şi că nu eşti singurul care se tot învârte în această anxietate continuă.

Pentru că nu mai poţi să mergi singur, pe un drum care nu te duce nicăieri. 

Sau poate că tu încă nu ştii unde te poate duce. Sau dacă te poate duce undeva.

Eu am început să realizez ce contează de fapt, că mi-am irosit ani din viaţă fără sens, pentru persoane care nu au contat chiar atât de mult, pentru care eu nu am contat pe cât credeam de mult, că m-am consumat pentru lucruri care nu au avut niciodată sens, doar eu le căutam unul, şi multe alte lucruri. 

Şi mă bucur că te am aproape, pentru că nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine, sau dacă măcar aş mai fi încercat să fac ceva. Îmi pare rău că nu pot să te fac să înţelegi cât de mult te apreciez, cât ma bucur că te am aproape, că pot să fiu sinceră cu tine, şi să nu mă chinui să fiu ceva, sau cumva, ce nu sunt eu de fapt, şi sper că ştii că şi tu poţi să fi aşa cum eşti de fapt în preajma mea. Pentru că ţin enorm la tine, şi da, toată perioada mea de refacere, ca să îi zic aşa, a început de la frica mea că am să te dezamăgesc. Sau că o să ajung să te rănesc, pentru că ştiu foarte bine ce înseamnă să pierzi persoanele care contează pentru tine, şi nu voiam să te fac să treci prin lucruri de genul ăsta.

Şi nu vreau să treci singură prin viaţă, pentru că meriţi mult mai mult de atât, nu ştiu dacă eşti conştientă de asta, sau nu. Dar aşa e. Şi nu vreau să te las singură.

Da, poate că exagerez şi devine sentimental şi siropos, dar nu pot sa neg rolul important pe care îl ai de un an şi vreo 2-3 luni în viaţa mea, mai ales dacă stau să mă gândesc cum ne-am cunoscut, prima noastră discuţie, prima dată când am ieşit împreună, şi tot restul. Trebuie să recunosc că te apreciez cel mai mult că mă asculţi, că nu o faci obligat, că îmi dai sfaturi, că râdem împreună de aceleaşi faze, pe care nimeni altcineva nu ar putea să le înţeleagă, şi că ştii ce vreau să zic atunci când nu spun nimic, când îmi pierd cuvintele şi nu pot decât să scot nişte onomatopee, că nu trebuie să îţi explic de ce îi iubesc sufletul decât puţin, şi tu ai înţeles tot ce voiam să zic, că mă accepţi în preajma ta, chiar dacă suntem extrem de diferite.

Şi îţi sunt datoare cu atât de multe lucruri, şi nu pot decât să sper că o viaţă îmi va ajunge să fac toate lucrurile astea.

Da, poate că acum scriu doar ca să poţi să ştii că îmi e dor de tine, să ieşim împreună, să avem discuţiile noastre dubioase şi tot restul. Dar, mai ales, scriu ca să încerc să te fac să înţelegi cât de importantă eşti pentru mine.

Nu ştiu dacă o să citeşti asta, sau nu, dacă o să înţelegi ce zic eu pe aici - deşi la cum te ştiu, o să înţelegi mai mult ca sigur- ,dar mă simt eu bine să ştiu că am scris tot ce aveam de zis.

Şi abea aştept să vi şi tu aici, să putem să ieşim împreună, sau să ne vizităm fără niciun fel de problemă.

Pentru că îmi e dor de tine, şi vreau să ştii asta. La fel cum sper că eşti bine, şi că nu ai probleme, că totul e ok cu tine.

Şi sper că eşti fericită, sau dacă nu eşti fericită, că nu eşti deranjată de nimic.

Culori

Nu cred ca am sa pot sa inteleg sensul vietii vreodata.

Sau, poate ca inca mai incerc sa i-l dau eu.

Totul se amesteca in rosu si gri, culorile toate s-au imprastiat...

Ganduri cum ca ai putea sa traiesti cautand picaturi de albastru.

Chiar nu mai tin minte cand am inceput sa ma tem.

Acoperita de rani. Nimanui nu o sa ii pese. Nimeni nu o sa observe.

Cand obosesc sa ma gandesc la viata, ma uit la pamant, asa cum e el acum.

Am obosit sa ma tot plimb, si poate ca asa am capatat forma, chiar si cu trecutul meu.

Ar fi mai usor daca as avea o singura forma, dar acum am mult mai multe.

Acum vreau sa am mai multe.

Cuvintele mele, care nu au fost auzite de nimeni, si-au pierdut rezonanta in pereti.

Intr-o zi eram cu cineva, in alta zi cu altcineva, uneori cu doua persoane, sau cu trei, si din nou singura.

Si sa pot sa imi amintesc asemenea lucruri ma face sa ma simt bine, si poate ca ma bucur ca pot sa simt asemenea lucruri.

"Oricat de dureros e, oricat de singuratic ar fi, continua sa traiesti ca tine insuti."

Si daca stau sa ma uit la ecranul laptopului, ma gandesc sa incep sa scriu.

Vreau sa imi reconsider prezentul, indiferent cat de important, sau nu, e el.

Cred ca acum exprim acel eu.

Sa traiesti e minunat.

Sa traiesti e suparator.

Dar, pentru ca inca mai traiesc, ma bucur. 

Din momentul in care traiesc, banuiesc ca vreau sa raman in viata.
Sufletul meu nu renunta. El refuza sa piarda. Intr-o contradictie totala cu mine.

Am scris "moarte" de atatea ori, dar nu cred ca am atins decat un sens efemer al cuvantului.
Nu, nu mai pot sa mor. Am murit de zeci de ori. O singura data am cunoscut moartea reala, fizica, si abea astept sa se intample iar.
Poate ca eu chiar sunt o figura intr-un univers paralel, si in lumea asta nu sunt nimic altceva decat o iluzie si atat. Si poate ca din motivul asta nu pot sa inteleg oglinzile. Poate ca ceva-ul ala care ma tine si nu ma lasa sa inteleg, o face tocmai pentru ca daca as putea sa le inteleg nu as putea sa mai traiesc dupa, poate ca inca nu sunt pregatita pentru asta, poate ca nu voi fi vreodata capabila de lucrul asta.
Chiar daca incerc sa inteleg gandurile cuiva, sunt constienta cat de inutil e lucrul asta. Nu pot sa imi inteleg propriile mele ganduri, cum cred ca as putea pe ale altuia sa le gasesc un sens?
Indiferent cat de apropiata mi-ar fi o persoana, nu cred ca am sa pot vreodata sa imi permit sa judec persoana respectiva. Cum nici altii nu vreau sa isi permita sa ma judece pe mine. Nu stiu ei nimic, la fel cum nici eu nu stiu nimic.
Dar o s-o fac, si o s-o facem...


O sa ma intorc, probabil, la propria mea viata.

Oamenii sunt dezgustatori.
Si cuvantul "dezgustator" e unul care suna mult prea familiar pentru mine.
Cum privesti moartea si viata?
Iti place.
Nu iti place.
Iubesti.
Urasti.

Oameni, gandirea, visele, viata, moartea, toatea astea sunt lucruri interesante.
Doar ca trebuie sa iti aduci aminte sa nu te atasezi de nimic, mai ales de oameni. Pentru ca toti monstrii sunt oameni, toti au fete prietenoase, toti umbla pe langa tine, sau tu umbli printre ei.
Timpul trece prin noi, sau noi trecem prin timp?
Noi ne traim viata, sau viata ne traieste pe noi?
Imi stiu raspunsurile la intrebarile astea doua.
Macar atat.
Sa te minti singur, sa dai vina pe altii,  sa incerci sa te salvezi pe tine si atat...
Cred ca asta e tot.
Un singur lucru avem cu totii in comun, si anume ca tuturor ne place sa cautam defectele in altcineva, si sa ne folosim de lucrul asta in asa fel incat sa ranim persoana respectiva.
Ajuta-ma sa cred ca nu sunt eu cea reala asa.