Punct.

Deodata, am simtit nevoie sa imi iau viata de la inceput. Un ceas greoi si butucanos, cu sonerie, batea familiar si indepartat langa patul meu tare.

Se intunecase in ferestrele camerei mele, si as fi putut pleca oriunde, sau ramane locului.

O inima ranita care o sa dispara. Dragostea ucide, alaturi de florile care acum infloresc.

Din ziua aia, nu stiu de ce, inima mea l-a vrut.

Chiar daca s-a schimbat, prea departe, si prea aproape.

Sa port o masca, sa-mi ascund fata tensionata cand sunt cu el?

Inima si-a pierdut corpul care m-a parasit.

O sa infloresc ca o floare otravitoare, si apoi o sa continui.

Nu pot sa rad asa cum radeam, nu sunt aceeasi care de el s-a indragostit.

In acea zi de februarie in care l-am tinut in brate, cand tremura...

Nu pot sa-l uit pe "el" pe care il iubesc.

In fruntea unui gand, picura incet si sacadat, iar eu nu te pot atinge.

Singura floare pe care ai iubit-o...

Am inteles ca nu te pot avea, dar nu-ti cer decat o ora de iubire, te chem iar.

Inima mea se calmeaza singura.....

Stie ca nu o sa te aiba niciodata per total.

Expozitie ambulata de rani.

Piele de sticla.

Poate ca intr-o zi o sa ne revedem..

Pasi uscati, un apus care iti colora pielea.

Mana ta rece...

Ai putea sa abandonezi ezitarea in zorii zilei, ca sa nu devi o epava?

Cauta-mi motivul sa cred in ziua de maine.

Ceva din mine care s-a stricat.

Totul e distorsionat..

Hei, tu inca mai zambesti.

Tine-ma aproape, ia-ma de mana si spune-mi ca nu sunt singura. Singura lumina prin care mai te cred. 

Tine-ma aproape ca sa nu uit ca intr-o zi vocea mea nu o sa te mai atinga.

Iubeste-ma, chiar daca inima mea e atat de fragila. Am uitat cand ne uitam la lumina care trecea prin umbra.

" Nu uita. Asta nu e sfarsitul."

Stiam la ce sa ma astept de cand ai intrat.

Impartim vina.

Cred ca atunci cand totul se termina, se tot intoarce si te doare.

CA un cub de gheata plin de amintiri aruncat intr-o vodka ieftina.

Ii simti gustul.

Dar trecutul nu revine.

Cred ca o parte din mine stie ce o sa se intample.

Nu-i ceva facut, sau zis, e un sentiment care vine o data cu el.

Si...

Cel mai ciudat e ca nu stiu daca o sa mai simt vreodata asta.

Sau daca ar trebui.

Lumea lui se misca prea repede ...

Dar cum poate un demon sa arate ca un inger, atunci cand imi zambeste?

Poate ca el a stiut asta cand m-a vazut.

Cel mai rau o sa fie sa ma pierd pe mine, nu pe el.

Te iubesc enorm, dar sa fim seriosi, nu avem nicio garantie ca o sa fie etern.

Indiferent cat vrem asta.

Zilele astea pline de fericire, si sa te gandesti ca o sa traiesti pe cont propriu dupa.

Nu mai vreau sa plang ca sa adorm.

Da, e greu, alienabil, si dureros.

Si asta pentru ca ma prefac ca sunt puternica.

Imi pare rau.

Am fost o cretina si inca sunt.

Am inteles pentru ca am vazut multe expresii de-ale tale pana acum.

Nu ca mi-am pierdut interesul, dar decat sa nu mai avem treaba unul cu celalalt, mai bine spun "Fa tot ce poti!" si mergem pe cai diferite.

Sper sa fi bine, indiferent ce vrei.

O sa ne mai intalnim oricum, nu-i asa?

E o promisiune, si o sa facem "pinky swear" petnru asta.

5 iunie, tine minte.

Sper sa nu uiti vreodata.

Tu, cel care nu sti ce-i aia rusinea, sa te uiti in pamant...

Zilele astea fericite, de neevitat.

Destul ca sa ne bucuram.

"Doar putin, nu pleca inca..."

Intr-o buna zi, poate o sa putem sa radem impreuna, ca doua persoane care nu or sa isi duca dorul...

Daca ma intorc, imi vad lacrimile de cand ma tineai in brate si ma uitam la tine, atunci cand nu realiza niciunul din noi prea multe...

Nu o sa uit niciodata, ramai asa cum esti, si fi aceeasi persoana de care m-am indragostit.

Ai grija de tine.

Tu, cel pe care il iubesc a devenit o amintire.

E singuratate pana la momentul mortii, dar vocea ta nu o sa imi iasa niciodata din minte.

Vocea ta atunci cand nu puteai sa legi doua cuvinte intre ele si ti-a luat destul de mult pentru o propozitie...

Cassis

Ploaia asta calda imi aduce aminte de tine.

Pentru ca ea cade atat de puternic, fara sa poata sa se opreasca, la fel ca mine.

Se zice ca oamenii tristi, zambesc cel mai frumos.

Oamenii singuri sunt cei mai buni la suflet.

Oamenii cei mai raniti sunt cei mai intelepti.

Si toate astea pentru ca nu vor sa vada pe nimeni altcineva ca sufera la fel cum o fac ei.

E obsesia mea.

Daca mi-as prinde viata in fotografii, oare cum ar arata?

Uneori ma gandesc ca poate am fost facuta in asa fel incat sa fiu singura mereu.

Si apoi imi zic "nu renunta pana la final." 

Imi place sa ma mint ca asta ma ajuta intr-o oarecare masura.

Se zice si ca oamenii care nu dorm confunda realitatea cu visele.

Poate e adevarat.

Mi-ar placea ca visele mele sa fie viata reala.

Nici nu-ti poti da seama cat de trista si nefericita sunt.

Fiecare zi e la fel.

Aceasi oameni.

Aceasi rutina.

Si urasc cum sunt lucrurile acum.

Eram atat de fericita...

Dar acum, nu mai sunt.

Nici macar un pic.

Si nimeni nu stie asta.

Am realizat ca toate semnele pe care le am nu vreau sa dispara.

Si acum mai tin minte cand, de ce, si cum le-am facut pe fiecare in parte.

Si nu regret nimic.

Nu am nevoie nici de cafea, nici de tigari, nici de tine, nici de mine, sau de oricine altcineva acum.

Am nevoie de un suflet.

Inca il mai caut.

Mai ti minte?

Da...s-a intamplat acum prea mult timp, poate ca ai si uitat.

Nu e ca si cum chiar ar fi contat.

Stiu ca esti perfect.

Perfect pentru cine te merita.

Stiu ca sunt perfecta.

Perfect de imperfecta.

Sunt o antiteza a tot ce exista si s-a uitat undeva intre niste pagini albe patate de sange, scrum, si poate putin alcool dintr-o sticla de tutun.

Am jurat ca sufletul tau e divin.

Nu ma crezi.

Nu ma cred.

Am crezut ca daca ma inec in alcool si tutun totul va fi in regula, va reveni la normal.

Ce-i aia plaja?

Sau sarut...?

Ochii mei ii vad pe ai tai.

Dar nu sunt ai tai.

Sunt ai persoanei care ai fost.

Mereu mi-am imaginat ca o sa am o viata de nimic.

Pe zi ce trece inca mai cred asta.

As ingheta timpul.

Imi lipsesc momentele de inconstienta si de nepasare, pe care le tot aveam, imi lipsesc oamenii care au contat, imi lipsesc amintiri, imi lipsesc momente.

As vrea sa le rup de pe cerul inimii mele. Stiu de cate ori am incercat.

Am simtit o respiratie cu subinteles, care m-a lasat sa ma inec in nostalgie.
Inca imi mai caut sufletul, incercand sa omor timpul in timp ce scriu o carte care nu s-a scris niciodata.
Sufletele pereche au murit intr-o noaptea care ti-a cantat la fereastra un cantec de la marginea tristetii.
Nu poti citi printre randuri.
Nu ai nici de ce.
Nu ai nici ce.
"Scriu numele tau intre stele.Numele pe care tu trebuia sa il ai de la inceput.Numele care este totul meu.Totul meu personal."
Nu o sa uit cand mi-ai zis asta si ca inca imi lipsesti.
Ne chinuiam impreuna cu muzica pe care o ascultam, mai mult pentru ca era un fel de instrument de tortura, nu neaparat pentru ca noi aveam chef de muzica trista, sau care sa transmita ceva.
Oamenii sinceri si naivi sunt singurii care nu o sa cunoasca fericirea...

Apus

Plangeai cand ai aflat ca eu am murit in pieptul tau, imediat dupa ce ti-am scris numele in cerul care mi-a fost intotdeauna  cel mai bun refugiu.

Timpul m-a uitat.

"Am stiut atat de multe lucruri despre tine, dar niciodata nu am stiut ca sunt doar niste minciuni."

M-am ascuns dupa persoaneje din mintea mea, care puse impreuna m-au descris perfect intotdeauna.

Atat de perfect ca nu voiam sa recunosc nimic, tocmai pentru ca stiam ca asa e, ca asa sunt eu, de fapt.

Prefer sa simt orice altceva, in afara de durere...

Se apre ca pana si eu imi doresc ranile alea, doar ca sa pot sa rad de mine, ca sunt atat de slaba.

Nimeni nu poate intoarce timpul...

Am realizat ca urasc tot.

Am realizat ca mi-am intors spatele catre mine insumi.

Intr-o zi suntem cu totii capabili sa zambim.

Daca prin tot ce fac eu am reusit sa fac un om cel putin sa zambeasca, mi-am indeplinit toate dorintele.

Am pictat cerul, ca sa uit ce culoare are.

Am realizat ca nu am de ce sa nu ma uit cu atat de mult dezgust in jurul meu.

Ca personajele mintii mele daca ar fi reale, ar putea omora toata planetam pentru ca sunt mult mai instabile si psihic si emotional, decat vreau eu sa cred ca sunt de fapt.

Poate ca daca as fi fost si eu mai stabila impreuna cu ele as fi fost mai fericita.

Sau poate ca nu stiu sa ma bucur ca sunt asa.

A trecut mult timp de cand m-am obisnuit cu starea asta, dar cred ca inca mai pot sa zambesc, si nu doar din cauza faptului ca sunt atat de cretina.

Asta e inceputul.

O inima de aur care sa opreasca  tristetea...

Show time

Uneori am impresia ca sunt cea mai superba creatura de pe planeta asta. Ca sunt o fiinta minunata.
Ma consoleaza in nopti gri si fara sfarsit gandul ca lumea asta este atat de imputita, diforma si imbecila, incat oricat de adanc m-as afunda in mizerie, si oricat as slabi stransoarea si as ceda iubirii mele , vrajitoarea neagra care imi smulge carnea, imi sangereaza organele si imi ucide incet, perfid si cu precizie neuronii, voi fi oricum, intotdeauna cand imi voi aduce aminte sau cand imi voi privi reflexia in oglinda sau in apa, cea mai minunata fiinta care a existat vreodata pe pamant.
Vreau sa impietresc clipa de acum. Singura, uitata, si fericita. Sa retin mirosul de acum, un miros greu de descris in cuvinte, dar care imi strabate corpul provocandu-mi mii de senzatii, care imi arde gatul ca o palinca de tara, imi intra adanc in nas asemenea amfetaminei cu miros amarui acrisor, imi umple minte de sute si sute de ganduri, care de care mai volatile, mai efemere. Toate se sparg in cioburi, toate dispar in miile de secunde, imi ramane doar scheletul lor descarnat. Efemeritatea mi se pare, din nou, una dintre cele mai minunate chestii daruite-de nimeni-trecatorilor de o clipa de aici. Vreau sa retin senzatia de cadere usoara, libertatea de a-nu pasa catusi de putin de viitor si de oameni. Singura pe lume, si infiorator de fericita, ca un demon.
Asta spun azi, cand sunt total indiferenta-daca pot spune asa, caci nebunia este prezenta si in cel mai neinsemnat gand al meu, ma poarta intr-o lume in care termeni precum real si imaginar, fals si adevarat, capata o semnificatie cu totul diferita-si am oarece motive sa cred ca nu ma insel.
Probabil ca viata mea in momentul de fata are toate atributele pentru a fi detestata. Pentru mine, a-mi analiza viata este o chestie imposibila si falsa. Nu ma pot vedea prin ochii altora. Nu am criterii, dar am principii, traiesc doar pentru placerea de moment, pentru frumusete, iubire, ura, razbunare si pentru a desfide legile universului pe care toti le urmeaza orbi.
Viata mea se schimba insa, chiar in momentul asta in care vorbesc despre ea deja e altceva, deja tot ceea ce am spus nu mai este decat partial valabil. Trec din camera in camera, din cochilie in cochilie, las ceva din mine peste tot, pielea mi se descuameaza si devin din ce in ce mai usoara dar, poate, si din ce in ce mai adevarata.
Traiesc asa cum au facut-o si altii inaintea mea, si pentru ca sa demonstrez ca nu exita dumnezeu, pentru ca daca ar exista, nu ar putea permite o existenta ca a mea pe pamant, o sfidare de fiecare clipa, un scuipat pe care i-l arunc in sus cu fiecare gest. Daca dumnezeu ar exista, m-ar ucide. Nu m-ar lasa sa trec prin lume si sa demonizez fiinte pe care el le-a creat cu cele mai bune intentii.
La fel de sigur este ca nu imi pot privi  viata din afara si ma bucur ca inca este asa, ca desi am citit atatea carti inca nu am ajuns in faza in care teoretizez si cele mai profunde lucruri, propria-mi existenta. Ma bucur ca macar acum sunt inauntru, lipsita de perspectiva asupra mea, ce-i drept, dar ca inca pot sa mai simt lucrurile care ma ranesc si ma razbun ranindu-le de moarte, la randul meu.
Daca as avea posibilitatea de a schimba lumea si de a o salva, nu as face-o. As da foc cu voluptate universului, asa cum dai foc unui carton, pentru ca zi de zi m-a sedus si dezamagit cu brutalitate






PS: Aceeasi postare este si pe Am amintiri din prezent pentru cine nu a inteles ca sunt pe ambele bloguri tot eu